RODNA


Mărturii orale

I

Boldul Şutului, nume păstrat de la un armean, Şutu, care şi-a deschis o boaldă (prăvălie, magazin) pe Izvorul Roşu pentru cei ce locuiau în zonă şi pentru târgari, mineri, toponim păstrat şi astăzi.

II

În timpurile nu se făcea naveta şi aşa cum se arată în actul succesoral, existau case ale băieşilor. După ce la Ineuţ s-a găsit aur muncitorii s-au mutat cu tot cu familii pe muntele Corăţel, în dosul Beneşului şi au făcut o casă mare şi au curăţit muntele de piatră pentru a putea face fân la caii folosiţi să coboare aurul în desagi din piele pe tarniţă (înşeuaţi) de la Ineuţ la Cobăşel, la topitorie. Numele muntelui s-a păstrat Curăţel (curăţat) şi Căsoi de la casă cu etaj pentru mineri. Sunt şi multe depozite de zgură pe malul Cobăşelului.

Au fost mine şi pe valea Anieşului, pe Valea Vinului şi la Parva. Vechiul drum trecea de la Cormaia, Sângeorz-Băi, în zona staţiunii, în Gersa şi Parva, drum pe care se ajunge din Sângeorz la Parva în 3 ore pe jos, pe unde vine linia de înalte tensiune. Comitele Benedict (Beneş de Rodna) prin investiţiile pe care le-a făcut s-au păstrat două drumuri ce poartă numele său, unul la Beneş şi unul între Anieş şi Izvorul Roşu.

După trecerea tătarilor regele Bela IV a dispus o inventariere a pagubelor provocate de tătari şi s-a îngrozit găsind de exemplu oraşul Alba o ruină, plin de cadavre şi câţiva oameni care se hrăneau cu pâine făcută din făină din coajă de stejar iar în scrisoarea pe care regele IV i-o scrie papei Grigore al IX spune printre altele: „Tătarii au năvălit în Ungaria, începând cu ziua de Paşti cu o oaste puternică şi o hoardă numeroasă şi fără să ţină seama de vârstă sau sex au trecut prin sabie pe toţi cei pe care i-au putut întâlni, au dat foc bisericilor şi locurilor închinate numelui tău spurcându-le prin ucideri de oameni şi alte blestemăţii, lăudându-se că vor supune jugului lor pe toţi, mai ales pe creştini. 15 iunie, 1241, Zagreb”.

Notă

Cei 4000 de oameni ucişi la Rodna vin să confirme barbaria tătarilor.

Secuimea nu a avut de suferit iar la cererea regelui Bela IV comitele secuilor vine la Rodna în 1243 şi ajută la refacerea ei aducând cu el şi noua diplomă din partea regelui cu toate privilegiile pe care le-a acordat districtului Rodnei în diploma dinainte care s-a pierdut în timpul invaziei confirmând satul Sărata la districtul Rodna. Din 1245 Rodna varsă în tezaurul reginei 130 de mărci ca viagentă. În patru ani s-au reconstruit topitoriile astfel că monetăria din Rodna a putut intra din nou în producţie. Nu ştim ce conţinea acea diplomă dar în documentul din 1268, 20 decembrie, de care am amintit confirmă printre altele că Rodna avea monedă proprie de argint şi multe bunuri ca: moară, curţi, case de locuit, ogoare şi mine de argint. În document se arată că acestea au aparţinut comitelui Hanchmann care avea o datorie faţă de rege de 155 de mărci de argint de Rodna care a fost achitată de către comitele Hench, fiul lui Bredelin pentru că Hanchmann moare, fratele său şi fiica sa Margareta îi dau jumătate din minele de argint şi o parte din avere. Documentul a fost semnat de jude, juraţi şi martori.

Notă

Nu se ştie cât de mare a fost ajutorul acordat de secui la Rodna şi în ce a constat dar în 1285 tătarii pradă din nou valea Someşului. Din nefericire pentru noi despre această invazie nu avem date.

După moartea regelui Bela IV al Ungariei ajunge la tron Andrei al III-lea care nu poate controla marea nobilime. Moare în 1301. Pe timpul regilor arpadieni, prin faptul că s-a păstrat un impozit mic plătit de toţi nu au existat conflicte între maghiari, români şi saşi şi au convieţuit împreună. Astfel la 1291 găsim nobili români în dieta Transilvaniei şi biserica românească din lemn distrusă în timpul invaziei tătare alături de cea de piatră şi doi preoţi cu nume româneşti, Marcu şi Domide.

Ca să ne facem o dare de seamă a situaţiei a bogăţiei comitelui de Rodna avem un document la care asistă Ladislau, voievod al Transilvaniei, ce constă într-o împărţire succesorală între comitele Nicolae şi fiul fratelui său, Beneş. Se confirmă satul Sărata şi jumătate din Sărăţel cu mori, de asemenea Şieu-Măgeruş, Chiraleş, Chintelnic, Săsarm, Chiuza, casă în Bistriţa de locuit. La Rodna palatul din Rodna în care locuia comitele, mine de aur şi de argint, turnătorie, munţi, păduri, cârciumi, brutării, mori, măcelării, abatoare, casele băieşilor, cântăritor, curţi de preparare, livezi, ogoare la care se adaugă monetăria. Aceasta era averea de care se bucurau comiţii de Rodna respectiv şi rodnenii pe timpul stăpânirii regilor arpadieni iar înainte de invazia tătară districtul Rodna număra peste 40000 de locuitori.

Iar Europa, în urma ciumei bubonice din 1347 ce a decimat armata mongolă în timpul asaltului din Crimeea asupra oraşului fortificat genovez Kaffa (actualmente Feodosia) şi unde, mongolii, înainte de retragere, au aruncat cadavre calde în interiorul fortificaţiilor ce a făcut ca ciuma să lovească şi în interiorul zidurilor iar locuitorii bogaţi speriaţi s-au întors spre ţările de baştină extinzând focarul de ciumă pe teritoriul întregii Europei făcând ca în doi ani un sfert din populaţia Europei să moară. Până la sfârşitul secolului ciuma a mai lovit de câteva ori dar nu a luat aceeaşi amploare. Istoricii recunosc că Europei i-au trebuit câteva sute de ani să îşi revină. Aceasta demonstrează că în timpul migraţiei popoarelor Europa a cunoscut un excedent de populaţie. Nu se poate argumenta că Europa nu ar fi avut populaţia notată la acea dată, respectiv Rodna aproape 42000.

În timpurile din vechime o cetate sau un târg administra toate teritoriile care erau în componenţa ei iar populaţia acestor teritorii făcea parte integrantă din cetatea sau târgul respectiv. La fel a fost şi în cazul Rodnei. Documentele vremii nu se referă strict doar la populaţia cetăţii Rodnei ci la toată populaţia care făcea parte din administraţia Rodnei.

Situri arheologice Rodna


Ruinele cetăţii Rodnei se află pe arealul cuprins între râul Someş şi Anieş, pe dealul numit Cetate. Istoria ei se pierde în negura timpului, fiind vechea cetate dacică Roconium care a fost reconstruită de Petru Rareş pe 3/4 din vechea suprafaţă între anii 1529 – primăvara anului 1530, alături de cetatea Unguraş. Pe partea dinspre Someş se cunosc urmele palisadelor, pe partea spre râul Anieş şi la coastă se văd urmele şanţului de apărare, spre Rodna fiind deal abrupt. Drumul de acces în cetate urcă de la crucea drumurilor ce urcă de la Putinei. Se cunosc urme de dale de piatră. Cetatea Rodnei avea un puţ pentru a se aproviziona cu apă în cazul unui asediu. De aici sa născut legenda existenţei unei catacombe de legătură între cetate şi următorul sit prezentat. A fost cercetată sumar după primul război mondial de Iulian Marţian. S-a revenit în 1955 şi s-a săpat foarte puţin şi verdictul a fost: cetate medievală sec. XIV-XV, iar istoricii au preluat această informaţie. Aceştia au limitat graniţa imperiului Roman doar până la Ilişua unde a fost un castru Roman, cu toate că s-au păstrat toponime ca: Valea Marte la Rodna, pe aliniamentul Someş – Iliuţa (din Lunca Ilvei) – Colibiţa, s-au păstrat două toponime: Drumul Romanilor.

Un alt sit arheologic este format din  ruinele Bisericii-cetate din centrul Rodnei, distrusă de tătari în anul 1241. Aici s-au găsit mai multe tuneluri. Unul este în curtea şcolii Florian Porcius. Fiind mai multe tuneluri s-a crezut că unul duce până la cetatea amintită, dar acestea făceau legătura între palatul comitelui şi Biserică, multe dintre ele ducând la beciurile cu provizii. În relatarea “Cântec de jale” a călugărului Rogerius de Oradea, care a fost prizonier la tătari timp de un an şi jumătate, este relatată distrugerea Rodnei la 1 aprilie, în ziua de Paşti. Ruinele fiind declarate monument istoric, s-au făcut doar cercetări arheologice sumare la împlinirea a 750 de ani de atestare documentară a Rodnei. S-au scos cadavrele celor ucişi de tătari, circa 4000 de persoane. Groapa de unde au fost deshumate cadavrele a rămas descoperită, cadavrele fiind transportate din zonă. Nu s-a pus nici o placă comemorativă măcar că printre cei ucişi de tătari au fost şi cei trei preoţi români: Anastasie, Domide şi Marcu, ce aveau biserică de lemn vizavi de grădina parohiei,  în actuala grădina a familiei Mâşu.

Palatul comitelui a fost distrus de viitura de pe Cişa în anul 1390. Locul palatului a fost identificat pe locul localului trei de la şcoala Florian Porcius. Cu ocazia săpării fundaţiei sau identificat urme de zid şi beciuri numite catacombe.

Un  templu dacic pe Neagra, afluent al Măriei Mici, la 3,5-4 Km din gura văii au ieşit la iveală coloane de piatră în albia râului în 1963-64. Zona nu a fost cercetată dar s-au găsit monede dacice de argint. Relatarea despre monede se regăseşte în „Monografia comunei Şanţ” de părintele Pamfiliu.

În cartea „Aurul Rodnei” de Lucian Ion, se menţionează că din albia râului Someş, un zlătar aduna până la 2 grame de aur pe zi.

Un alt sit este o cetate la Ilva Mare. Pe versantul nordic, la îmbinarea povârnişului Măgurii Negre cu dealu8rile Miron şi Sucilă, între izvoarele pâraielor Ciucu şi Cosor, se spune că-n vechime era o cetate alcătuită din întărituri zidite între stânci vulcanice, fiind legate de un drum transversal din Colun şi până în Valea Măgurii, întreaga fortificaţie aflându-se într-o pădure seculară de brazi, unde nici soarele nu pătrunde, de unde şi denumirea de NEAGRĂ. – „Ilva Mare – plai cu dor” – Ana Berengea.

Descoperiri arheologice:

`       Topoare de piatră la Rodna şi Maieru.

`       Ciocane de bronz la Rodna. În timpul săpării fundaţiei la biserica din localitate au fost trimise la muzeul din Brukenthal spre identificare, înainte de al doilea război. A rămas doar procesul verbal.

`       Monede dacice în albia râului Mării, afluent al Someşului, în amonte de Valea Mare

`       Un tezaur de 46 monede romane la Anieş

Ruinele din centrul Rodnei

Mărturii arheologice


S-au găsit 46 monede romane din argint în dosul Anieşului, un tezaur provenind din timpul mai multor împăraţi după anul 271, când are loc retragerea Aureliană, care stau ca mărturie că viaţa economică s-a perpetuat şi după retragerea Aureliană. După retragerea aureliană Dacia rămâne înglobată mai departe în sfera de influenţă politică, economică şi culturală a Imperiului Romano-Bizantin.

Mulţi se întreabă dacă acestea sunt adevărate atunci de sunt aşa puţine mărturiile arheologice? Cauzele sunt mai multe.

  1. Zona nu a fost cercetată din punct de vedere arheologic decât sumar;
  2. Cei ce au găsit vestigii istorice nu le-au valorificat, unii din inconştienţă iar alţii nu au dorit un şantier arheologic în propria-i curte şi au păstrat tăcerea.
  3. Prin poziţie geografică, Rodna a fost mereu prădată de popoarele migratoare, aflându-se în calea lor.
  4. Cel mai grav, dezastrele naturale, incendiile, inundaţiile şi viitura de pe Cişa care a măturat Rodna şi valea Rodnei.

În tradiţia locală se spune că viitura ar fi măsurat 7 metri înălţime schimbând cursul apei în localitate. Mărturie ne este arcul de cerc format în sudul localităţii numit de localnici râpă iar pentru refacerea zonei ar fi fost necesari aproape 400 de ani, 1390-1773, fiind acoperită cu balastru toată vatra Rodnei.

După retragerea Aureliană ţinutul Rodnei, de fapt a întregii provincii a rămas dezorganizat şi lipsit de apărare în faţa atacurilor popoarelor migratoare care s-au înteţit. Populaţia autohtonă s-a retras de pe cursul Someşului spre teritorii mult mai sigure care nu se aflau direct în calea prădătorilor locuind în zone mai înalte, prin poieni, pe văi lăturalnice, pe dealuri, crescând oi ce le asigurau hrană, lapte, brânză, carne, lână şi piei pentru pieptare, căciuli şi cojoace, dar şi din vânat. Avem o scrisoare târzie prin care se cerea oprirea exportului cu piei scumpe de animale: jder, râs, vulpe. Pentru a-şi vinde produsele şi a-şi procura celelalte produse necesare ei organizau târguri pe munţi. Cele mai clare dovezi le-am găsit în cartea „Povestea Comunei Sângeorz” de Iustin Sohorca. Acestea s-au perpetuat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea odată cu înfiinţarea graniţei, când oamenilor li s-a cerut să se stabilească pe vetrele de sat.

În cartea sa el descrie amănunţit tot arealul localităţii Sângeorz, de la văi, dealuri şi munţi. Ca o dovadă că oamenii locuiau în acele zone vreau sa relatez doar acele care poartă numele lor şi avem: Lunca lui  Lazor, a lui Năşcău, a lui Bigion, a lui Suflău, Tarniţa lui Florău, a lui Cimbrău, dealul lui Ciocan, a lui Loginău, a lui Grigore,  al Tăpălăgii, a lui Doniză, Coasta lui David, Jgheabul lui Hoanăs, a Irinii, Valea lui Dan, a lui Mironău, a lui Bucur, Părăul lui Horotău, a lui Lupaş, Poienile Tomii, a Hâruţii, a lui Nistor, Poiana lui Ogâgău, a lui Florău, a lui Şoricău şi dosul lui Malin. Pe moina lui Malin a fost adusă biserica construită la 1633, când încă locuitorii locuiau pe dealuri. După ce aceasta a fost ferecată cu lanţuri, făcut o sanie sub ea şi trasă cu mai multe perechi de boi iar pe munţii Sângeorzenilor sunt patru nedei. Nedeie, potrivit dicţionarului este sărbătoare câmpenească de munte. Astăzi mulţi susţin că termenul nedeie nu este specific zonei noastre. Eu nu pot să spun altceva decât că ele s-au păstrat ca toponime pe anumiţi munţi şi îi descriu în continuare. Muntele Poieni. Margini: la sud Muncelul şi Poiana Cucului, la est hotarul măierenilor, la nord muntele Rabla, la vest Dosul Grajdului a Sângeorzenilor. Părţile munţilor: Izvorul Budac, Asupra Molizilor, Dosul Corhamului şi Nedeia Poienilor cu Drumul lui Beneş (Comitele Benedict). Muntele Dosul Grajdului. Margini: la sud Bârledele, la est Poiana Cucului, la nord Prelucile şi Rabla, la vest Dealul Pietrelor şi Jgheabul Şoimului. Părţile muntelui: versantul sudic; Fânaţul, Berbecăria, Nedeia Ţăranului, Izvorul Haşmelor, Poienile Dosului şi Turnişorul, la est Apa Rece şi Nedeia Dosului. Cea de-a patra nedeie se află pe muntele Izvorul Laptelui numită Nedeia Laptelui. De această nedeie se leagă legende despre zâne care fac baie în Izvorul Laptelui care este alb datorită caolinului, iar ele îşi cultivă pe munte grădini de flori cu care ademenesc pe feciori, de aici şi numele de Nedeia Zânelor, locul unde se adună şi ele. Dacă excludem această nedeie avem trei nedei, a Poienii, Ţăranului şi Dosului. În carte este descris şi drumul ce duce din Rodna la Valea Vinului, pe Izvorul Roşu şi urcă în serpentină pe Cişa. Se specifică despre aceste târguri că erau vizitate de cei din Bucovina, Maramureş şi din munţii noştri.  Faptul că populaţia autohtonă s-a retras în locuri ascunse invadatorii credeau că au ocupat un teritoriu lipsit de locuitori sau pustiu iar prin calitatea vlahilor (românilor) de a fi sociabili sau toleranţi au reuşit să trăiască împreună şi să-i asimileze ulterior pe străinii care s-au aşezat aici. Cu toate că peste teritoriul Rodnei au trecut multe popoare migratoare patru familii sunt considerate cele mai vechi: Bureacă, Domide, Cârdan şi Flamă.

IZVORUL ROȘU DIN MUNȚII RODNEI: LEGENDĂ SÂNGEROASĂ, SUB STREAȘINA MUNTELUI


Legenda Izvorului Roșu a fost omisă de unele monografii ale zonei, dar și de către cercetările folclorice, deși localnicii mai istorisesc, în mare taină, povestea sângeroasă petrecută sub streașina muntelui.

Despre lupte și jertfe

Legenda spune că la tătari ajunsese vorba că cetatea Rodna adăpostea felurile bogății extrase din munții cu același nume, printre care aur și argint. Tezaurul i-a atras pe mongoli, care ar fi mers să atace cetatea Rodnei dinspre Ineu. Tropotind la vale cu caii, cotropitorii ar fi dat de o tânără care-și paștea oile. Fata ar fi fost amenințată să le arate tătarilor drumul spre cetate. Numai că, pe Valea Vinului, rodnenii ar fi așteptat invazia, fiind pregătiți de luptă. Când tătarii și-au dat seama că sunt înconjurați, i-au tăiat capul tinerei ciobănițe, iar sângele ei s-ar fi scurs în pârâu, urmat de sângele tuturor celor căzuți în acea nefastă zi. Legenda spune că spre seară, când, potrivit istorisirilor populare, lupta se încheie, pârâul nu mai avea apă, peste tot fiind doar sânge. De aici și numele de Izvorul Roșu.

În zilele noastre, povestea merge mai departe. Localnicii susțin că, în orele târzii, liniștea Izvorului Roșu este spartă de voci ce glăsuiesc în limbi nemaiauzite. Iar comoara cetății, neaflată de barbari, este păzită de spiritul fetei jertfite de locuitorii Rodnei în ziua măcelului.

Mai mult, localnicii mai spun, în șoaptă, ”că luptatorii care i-au decimat pe tătari nu se aflau întâmplator pe Izvorul Roșu, ca erau împuterniciti să apere cu viața tezaurul cetății, dosit grijuliu într-o coastă de calcar”, potrivit publicației Mesagerul de Bistrița-Năsăud.

Corespondențe istorice

Localizarea în timp a acestei legende se dovedește problematică, în principal pentru că invaziile mongolilor au fost numeroase și întinse pe sute de ani.

Cei mai mulți dintre cei care au încercat să caute corespondenta istorică a legendei au ales marea invazie mongolă din 1241. Potrivit volumului al II-lea din “Plaiuri năsăudene şi bistriţene. Rodna la 750 de ani de atestare documentară (1235-1985)”, coordonat de Clemente Plăianu și Ieronim Marţian, Rodna a căzut pradă tătarilor la 1 aprilie 1241, chiar în ziua de Paște.

Un veritabil document despre marea invazie a mongolilor a fost lăsat de călugărul Rogerius (Rugiero di Puglia) și poartă titlul de ”Carmen Miserabile” (”Cântec de jale”). Descrierea lui Rogerius este importantă la nivel istoric, deoarece acest călugăr a fost martor ocular la distrugerea Rodnei de către tătari.

Rogerius scria că teutonii din Rodna știau că tătarii vor veni să atace, astfel că au ieșit din cetate în întâmpinarea lor. Cotropitorii, ajunși în fața cavalerilor teutoni, au încercat un prim atac, care a eșuat deoarece cavaleria tătarilor nu s-a putut desfășura. Barbarii s-au retras, iar apărătorii Rodnei s-au întors bucuroși la cetate, pentru a sărbători Paștele, dar și ceea ce ei considerau a fi victoria asupra mongolilor.

Din nefericire, retragerea tătarilor fusese doar o strategie de luptă. Când petrecerea era în toi și cavalerii renunțaseră la arme în favoarea paharelor cu vin, cotropitorii au păstruns cu mare ușurință în cetate, în primul rând, pentru că cetatea nu avea fortificații. Poporul nu s-a putut împotrivi atacului, peste 4.000 de oameni au fost uciși, iar comitele a fost luat prizonier, împreună cu alți 600 de soldați.

Problema care apare aici e neconcordanța dintre modul în care au fost așteptați în luptă tătarii, pentru că legenda spune că au fost atrași într-o ambuscadă, pe când documentele istorice de la vremea respectivă susțin că hoarda a apelat la o diversiune și că măcelul a avut loc în cetate, nu în afara ei.

O altă luptă pare, însă, mai apropiată de legendă. Conform datelor de pe platforma Istoria Rodnei, la data de 2 mai 1624, tătarii ajung în Moldova, iar iscoadele trimise prevesteau că hoarda va ataca cetatea Rodnei. La 11 mai vin vești că aproximativ 60.000 de tătari se îndreaptau spre Rodna, iar la 20 mai, rodnenii sunt sfătuiţi să aibă grijă şi la nevoie să lupte, potrivit următoarei scrisori:

”Toma Debreczéni către judele primar şi juraţii cetăţii Bistriţa,… Atât vă pot scrie măriei voastre că ne-a sosit o veste de tot îngrijorătoare; ni se scrie acuma de către biroul Bistriţei să ne scoatem vitele şi ce amar avem către munte. Acuma să socoteşti măria ta ce avem să facem cu ovăsul pentru că mi-a scris birăul Bistriţei că tătarii care vor trece pe la Rodna vor fi la număr 60 mii. Să mă înştiinţeze măria ta ce să ştiu face. Bine ar fi să le ducem toate la deal. Eu am crezut şi am ştiut că măria ta eşti cu adevărat credincios şi ar fi bine ca veşti de astea ca întâiu rând să mi le dai de ştire mie, nevrednicului slujitor al măriei sale şi nu birăului din Batoş. Chiar pentru asta mă rog măriei voastre, vă poruncesc şi în numele măriei sale să mă încunoştiinţezi fără întârziere despre trecerea tătarilor la Rodna…”

Prin comparația legendei cu acest eveniment, am putea crede că atunci ar fi avut loc bătălia de la care pârâul și-ar fi primit numele de Izvorul Roşu, însă nu putem ști cu certitudine, deoarece atacurile mongolilor au continuat până în 1717, iar documentele vremii nu au lăsat urma acestei apei curgătoare.

Rodna în istorie Cetățuia de la poalele Munților Rodnei


Situată în inima Munților Rodnei, această așezare a fost încă din cele mai vechi timpuri o localitate greu încercată, din pricina poziției geografice, asigurând tranzitul peste munți spre Bucovina, cât și bogățiile subsolului în aur și argint, care ademeneau prădătorii.
Comuna Rodna este situată în partea nord-estică a judeţului Bistriţa-Năsăud, având altitudinea medie de 539 metri, la poalele Munților Rodnei, fiind înconjurată de dealuri înalte.
Istoria Rodnei
 Etimologia toponimului Rodna provine de la termenul slav „ruda” cu înţelesul de „metal”.
Deși prima atestare istorică oficială datează din anul 1235 în cronicile rusești, cercetătorii susțin că această provincie a fost locuită încă din Epoca de piatră. Ca dovezi au fost găsite unelte din piatră cioplită, un topor la Rodna și două ciocane la Maieru, comuna învecinată. Pe parcursul cercetărilor și săpăturilor efectuate în localitate s-au descoperit alte vestigii istorice care datează din Epoca bronzului, ceea ce demonstrează că localitatea a fost locuită înainte de atestare.
Pe meleagurile Rodnei au locuit și strămoșii nostri daci, acest fapt fiind demostrat de monedele dacice de argint găsite în răul Marii. Unele însemnări descoperite în minele din Rodna dovedesc prezența romanilor care ar fi locuit sau măcar exploatat minele bogate în aur și argint.
De-a lungul timpului această localitate a fost colindată de numeroase popoare, existând dovezi scrise despre migratori, cum ar fi invazia pecenegilor și cumanilor. În anul 1150, aparținând regatului Ungar, Rodna a fost colonizată de meșteșugari germani și sași.
Cele două invazii ale tătarilor, prima în 1241 și a doua în 1285, au adus grele suferințe localității și locuitorilor, migratorii distrugând tot ce întâlneau în cale, case, biserici, mori, mărturie stând ruinele care dăinuiesc și acum în localitate.

Mineritul în Rodna Veche
În Rodna mineritul  este  atestat de unele documente foarte vechi, minele de aici fiind exploatate cu siguranță de autohtonii daci și de coloniștii romani, exploaterea intensă din Evul Mediu determinând  dezvoltarea urbană a localității, care au făcut Rodna o localitate râvnită.
În documentele  scrise  despre  exploatarea  minieră din Rodna se găsesc însemnări cum ar fi că în 1308 minele de la Rodna au devenit propietate regală, iar în anul 1327 Carol Robert a dispus ca venitul din minerit să fie trimis reginei la Baia Mare. Ajunși în posesia acestui ținut, Petru Rareș și apoi fiul lui Ilieș au exploatat minele de aur de la Rodna. În unele documente se menționează că exploatarea minereului se făcea prin 16 galerii de coastă, că s-au construit 10 steampuri de lemn cu 114 de găleți cu cap de fier, 22 de mese vibratoare Rongen și că se măcinau 600 kg minereu în 24 ore. Tot aici s-a pus în practică pentru prima dată metoda de extracție cu front lung pe înclinare, susținut de stâlpi hidraulici și pilieri naturali.
În prezent, aceste izvoare de bogăție sunt închise, despre ele își amintesc cei care le-au cutreierat, au rămas poveștile și legendele. Un loc care păstrează în memorie aceste mine este Muzeul Etnografic și al Mineritului unde se păstrează și sunt expuse obiecte vechi de minerit.

Ocupații ale locuitorilor
Pe lângă exploatarea bogățiilor subsolului rodenenii se ocupau cu creșterea animalelor, cu eploatarea lemnului, ocupații care sunt principale și în prezent.
 Vărăritul este o altă ocupaţie cu specific local, practicată din vremuri străvechi. În valea superioară a Rodnei sunt două zone unde se fabrica var. Vărarii scoteau piatra de var din stâncă la început manual, mai apoi folosind exploziv. Varul se ardea în cuptoare la construite din piatră de râu între care se punea pământ argilos. Cuptorul de var este proprietate personală transmisă din tată în fiu. Varul se folosea la spoitul caselor, la prepararea mortarului pentru construcția caselor. În prezent se mai practică acest meșteșug, însă meșteșugarii sunt tot mai puțini.

Rodna, în prezent
Comuna Rodna are în componenţă două sate: Rodna, satul de reşedinţă, şi Valea Vinului. Se învecinează la nord cu judeţul Maramureş, la vest cu comuna Maieru, la sud cu comuna Măgura Ilvei şi comuna Ilva Mare, iar la est cu comuna Şanţ.
Așezată în inima munților, aceasta oferă peisaje frumoase, posibilitatea de a vizita frumusețile Parcului Național Munții Rodenei, de a descoperi misterele pe care aceștia le ascund.
Ca și atracții turistice amintim Lacul Lala, Poiana cu Narcise, Ruinele cetății, catacombele cetății Rodnei, Muzeul de Etnografie și al Mineritului și multe alte obiective care așteaptă să fie vizitate.
În localitatea Rodna se ajunge  urmând DN 17D  Năsăud – Rodna sau pe calea ferată Năsăud – Ilva Mică – Sângeorz-Băi – Rodna

Legenda asta a scapat bizar câtorva minutioase monografii, precum si campaniilor de cules folclor, care, spun specialistii, se desfasoara periodic atunci când o civilizatie intra în pârg, ca o livada însorita. Poate si pentru ca ea, legenda, circula discret, în vârful picioarelor, atenta sa nu deranjeze sufletele nelinistite care au trait-o atunci, în miezul istoriei, când se învaluia moartea cu aurul de sub vârful Ineului. Se lasa soptita cu greu, lânga buze flamânde de sobe, gata sa taca tare la cel mai mic fosnet de neîncredere, gata sa tresara si sa dispara când vântul izbeste cu pumnii goi în ferestrele înghetate ale trecuturilor.

Se zice ca ar fi fost în timpul marii invazii tatare din 1241-42. Dar se poate sa fi fost si mai târziu, tatarii au mai erupt pe-aici, în succesiuni de valuri clocotitoare, pâna în 1717, dupa care lava din sânge li s-a racit la fel de brusc ca atunci când au început sa rascoleasca istoria pe ascutisul sabiei curbe. De obicei (caci, vedeti dumneavoastra, cel care ucide, chiuie si fuge prinde obiceiuri la fel ca cel care zideste, seamana si cânta) tatarii veneau dinspre Rotunda, rostogolindu-si hoardele spre cetatea cu argintii spânzurati la urechi, tavalind pamântul sub talpile cailor lor mici si nervosi. Oamenii acestor locuri le stiau drumurile si se sileau sa le zagazuiasca navalirea când cu un zid de piatra, când cu un sant mare cam cât o comuna de munte din timpurile noastre. Dar atunci, în ziua aceea, n-a fost deloc asa, chiar deloc. Nimeni nu stie cum au ajuns tatarii acolo, sub streasina muntelui. Poate s-au ratacit, poate s-au insinuat sub umarul muntelui, pentru ca, venind navalnic dinspre Ineu, având înaltimea în spate, sa izbeasca torential Rodna dinspre Valea Vinului, acolo unde cetatenii erau mai putini, anii lor mai multi si sabiile ceva mai ruginite. Si, coborând tatarii dinspre munte, forfotind marunt cu caii de dârlogi (simpla zvâcnire stilistica a autorului, care marturiseste spasit ca n-are habar daca dracii pe care-i calareau tatarii aveau dârlogi sau erau condusi din calcâie, cam cum facem noi astazi cu automobilele!), forfotind, ziceam, au dat de o fata care-si pastea oile scoase la verde de iarba. Au luat-o pe sus si au amenintat-o sa le arate drumul spre cetate. Si atunci era tot ca acum, marile cetati, chiar si cele din inimile noastre, peste care domnim linistiti, se cucereau numai când cineva le arata navalitorilor drumul cel de taina… Tatarii erau urâti, cumplit de urâti, îmbracati în pieile neargasite ale animalelor cu care se întâlnisera pe drum, mirosind respingator a moarte; nu semanau deloc cu chipesii cavaleri dantelati care-i suflau în urechi cuvinte de aur; de spaima, fata li s-a supus, si, condusa de ea, hoarda si-a dat drumul pe Valea Vinului, spre cetate. Aici, în punctul acesta al legendei, intervine misterul. Nimeni nu întelege cum, dar navalitorii condusi de fata au nimerit pe o vale unde, ascunsi, locuitorii rodneni îi asteptau. Vazuse fata pregatirile de lupta ale crestinilor, si, din adâncul spaimei, si-a amintit locul unde erau acestia adunati? Era chiar fata o Ifigenie, jertfita cu buna stiinta pentru ca tatarii sa fie adusi sub stralucirea rece a sabiilor? Nimeni nu stie legenda pâna la coperta, dar se stie ca atunci când tatarii s-au trezit împresurati de crestini au ucis-o, taindu-i capul, si cel dintâi sânge, în acea zi blestemata si plina de moarte, cel dintâi sânge scurs în pârâu, al ei a fost. Apoi altul, si altul… Spre seara pârâul nu mai avea apa, ci doar sânge, iar pastravii se aruncau cu disperare sarind pe laturile rosului, înghitind lacomi aerul plin de gemete si plânset.

Daca mergeti vreodata în munti si treceti pe Valea Vinului, veti descoperi un afluent pe dreapta. Se cheama Izvorul Rosu. Locul unde a pierit fata, si altii, si altii. Si mai mult decât atât. Îmi spun unii, oameni grei, cu capetele bine aerisite, ca la ceasuri de seara pe Izvorul Rosu se aud voci în limbi nemaiauzite, plutind printre brazi si peste nelinistea pârâului.

Legenda merge mai departe. Trei-patru case mai la vale, lânga soba unei familii din Valea Vinului, continuarea. Zic localnicii (în mare, foarte adânca taina) ca luptatorii care i-au decimat pe tatari nu se aflau întâmplator pe Izvorul Rosu, ca erau împuterniciti sa apere cu viata tezaurul cetatii, dosit grijuliu într-o coasta de calcar. Si ca cel care stia locul ar fi pierit cu sageata de tatar îndesata în inima, iar comoara se mai afla înca acolo, în pestera, pazita de sufletul fetei nevinovate.